Inca speri intr-o iubire ca si pierduta.Sunt...

....doar clipe.."Atat de pustiu este sufletul tau fara ea,ca o barca fara vaslas,pe fluviul uitarii de sine."

Nu stiu ce data este.Bezmetic va umbla intr-o zi un om pe o strada plina de lumini.Singuratic va sta intre alte entitati la o masa bogata,cu hainele-i mirosind a fum si cu o tigara umezita de buzele-i pe care ,egoiste ar vrea sa atinga nu tigara,ci buzele unei alte entitati,la capat de lume care are sufletul la fel de singuratic....sa dispara ca si un vis,el visand ca tot ceea ce isi imagineaza este ceva real,insa nimeni de la masa nu zice nimic.Nici macar sticlele care se ciocnesc intr-un amalgam de voci,care par sa ii istoveasca gandurile si auzul.Simtindu-se intepat,el se trezeste cand o adiere de la deschiderea unei usi face ca fumul sa se topeasca spre nicaieri.Cuprins de bratele unei prezente feminine,care se uita la el si ii zambeste,isi inchide ochii la fel cum ar face-o cand ar avea-o.Nu stie...poate nu realizeaza...spera ca iubeste la fel cum a facut-o..O iubeste...da...simte asta.Dar oare simte deajuns?La fel cum sufletul bezmetic iubeste,la fel si tanarul de la masa noastra cea invechita,care se imbaieaza in fiecare zi in acelasi fum invechit de tigara.O saruta...o simte aproape,insa ceva simte ca nu e de ajuns.Nu a putut sa simta acel suflet singuratic,caruia i-ar fi putut oferi orice.